Muzeul Vieții Cotidiene în Comunism (MuViCC)

  10443193_469733233163033_649322044237670088_o
Ați auzit, probabil, de Muzeul Vieții Cotidiene în Comunism, și dacă nu, vă spun eu acum.
 E vorba de un nou muzeu care se va deschide aici, în Botoșani.
 De ce scriu despre asta? Pentru că am fost și voi mai fi voluntară MuViCC.
   Nu, nu vrem să aducem comunismul înapoi. Noi vrem doar să strângem obiecte din acea perioadă și să păstrăm o amintire frumoasă. Vrem ca toate generațiile care vor mai fi, să vadă cam cum se trăia pe atunci.
 În cadrul acestui voluntariat am avut ocazia să aud multe povești de la bătrâni, pe unele le-am auzit chiar și de 2-3 ori, dar nu a contat, mie mi-a făcut plăcere.
 Am avut ocazia de a întâlni și oameni care chiar au traume din acea perioadă și ne-au amenințat, dar a fost ok, noi am continuat. Mai ales la început, când lumea nu era obișnuită cu micuțul nostru cort de pe Pietonalul Unirii…câte amenințări și ce priviri primeam..
 Am promis că scriu un articol despre acest muzeu după ce fac 50 de ore de voluntariat, acum, că am 111 ore, mi se par 50 de ore foarte puțin.
 Mi-a plăcut foarte mult și evoluția voluntariatului.
 La început, eram câte 2-3 persoane și stăteam la acel cort, încercam să ne facem micuți și așteptam să ne întrebe cineva ce facem noi acolo, dar apoi, după ce săptămânile au mai trecut, noi deja aveam un renume, ne plimbam pe tot pietonalul și aveam curaj să vorbim cu toți bătrânii.
 Apoi voluntarii au început să se tot adune, noi, ăia mai ‘vechi’, îi îndrumam pe cei care de abia veneau, îi învățam “poezia”, le dădeam un exemplu, iar apoi îi lăsam pe ei să se descurce singuri.
 Am ajuns la un moment dat să fim și 20-30 de persoane pe tură, nu mai știam nici cum să ne organizăm, le dădeam pliante celor care voiau să facă o plimbare și încercam să ne împuținăm.
10446478_474478262688530_7665555715426245995_n
 De multe din obiectele pe care le-am primit m-am și atașat. Cum nu le mai vedeam pe măsuță întrebam repede unde-s. Îmi doream foarte mult ca acele obiecte să-mi revină și mie, erau foarte frumoase, cel puțin mie-mi plăceau foate mult.
 Încă îmi aduc aminte că prima oară când cineva ne-a chemat să ne ofere niște obiecte eram foarte paranoia, trebuia să mergem până acasă la acea persoană și să le luăm, iar apoi să revenim la cort. Dar mereu ne gândeam că poate omul acela vrea să ne facă vreun rău, dar nu s-a întâmplat niciodată, totul a fost bine și frumos.
 Și au mai fost multe alte întâmplări, dar bineînțeles că nu le voi spune pe toate, de acum voi pune doar vreo 2 poze cu câteva obiecte.

10429851_484150388387984_1272820225049289933_n     10305594_483693905100299_7539656225286896954_n

Tu lovești animalele?

    Bine, deci nu-nțeleg ce plăcere-ți poate oferi momentul acela când bați o pisică/un câine sau orice animal.  
Adică, ok. Să zicem că un câine sare la tine să te muște, e și firesc să încerci să te aperi..dar atunci când bietul animal nu-ți face nimic..de ce să-l iei și să te dai interesant că știi să-l arunci în sus și să-l trântești de asfalt?
Eu zic că toate aceste concepții și plăceri sadice se descoperă pe măsură ce crești, cu cât te dezvolți mai mult, cu atât îți dai seama mai mult că tu de fapt ești așa, nu așa și faci asta, nu faci aia. Cum e și cu multe alte lucruri pe care le descoperi o dată cu vârsta.
Dar așa..să fii un mic puști și să joci football cu o pisică, apoi s-o arunci pe un garaj, iar dacă o mai prinzi, s-o bagi într-o fântână…na..eu zic doar că ai văzut prea multe filme de prost gust sau nu ai avut o educație prea ok. Dar să nu dăm vina pe părinți, ei de obicei nu știu ce cresc cu adevărat la casa lor..
Toate prostiile astea cred că sunt făcute doar pentru a cerși atenție..dar de obicei nu primesc decât bătaie sau în cel mai bun caz scapă cu o ceartă.
Animalele sunt de obicei prietenoase..și caută iubire (și mâncare), mai ales dacă e un mic puiuț..de ce să-ți bați joc de el? Doar pentru că e mai inofensiv te iei de el? Bine zis..”Când ești bun ești luat de prost.”

Cartier, copilărie, câteva amintiri..

Mm..miros de plăcințele cu zahăr pudră, oh, da. Ăsta-i sigur cartierul meu.
Atâtea amintiri atât plăcute cât și neplăcute aici, într-un biet cartier..Ce-i drept, nu mă izbesc cine știe ce amintiri când vin în cartier, pentru că știu că-l văd zilnic..dar când știu că o să trebuiască să fac și eu aripi și să zbor de aici mă apucă o tristețe..și totuși într-o oarecare măsură și o fericire, pentru că mereu mi-a plăcut să descopăr, să mă pierd prin diferite locuri și să fiu mai atentă la detalii și la frumusețea naturii..
Mereu când vin acasă și-i văd pe acești copii cu care am stat și mă uit că ei chiar nu au mai evoluat, au rămas cam cu aceeași gândire, deși totuși nu mai sunt cum erau înainte..
Cât am copilărit cu ei, toată ziua mă jucam, mă loveam și râdeam de mine că am mai adunat o julitură la colecție..Dar acum îi vă pe ei..stau în fața blocului cu telefonul în mână și nu vorbesc decât despre scorul pe care îl strânge fiecare la câte un joc..Asta mi se pare foarte trist..
Chiar mi-e dor să mă joc “Gata-stop” la garajele din cartier..sau de-a “v-ați ascunselea”, când mereu se trezea cineva și-i ‘scuipa’ pe toți, iar cel care mija se enerva și ieșea din joc, vaaaaai…mi-e așa dooor. Sau chiar când jucam leapșa și mereu cineva trebuia să cadă, să se lovească, să înceapă să plângă, iar apoi să se ducă acasă și să lase o melancolie asupra noastră pentru câteva minute..Mi-e dor să stăm pe garaje și toată lumea să arunce cu ceva în noi ca să coborââââm.. 
Când mă gândesc câte mingi au fost oprite pe la vecini, sau câte ne-au spart pentru că cică făceam gălăgie..Doar suntem copii..ce era să facem? Unii bătrâni chiar sunt foarte neînțelegători și egoiști..chiar nu mai știu cum se jucau și ei când erau de vârsta noastră?
De abia aștept să plec, să-mi fie dor de “acasă” …