Mm..e prima oară când scriu pe un blog.
Am emoții într-un fel sau altul, chiar nu știu ce să scriu și mă gândesc doar la criticile pe care le pot primi pentru fiecare cuvânt în parte. E drăguț să știu că cineva chiar o să-mi citească prostiile pe care probabil o să le spun.
Sunt o fire care nu prea are încredere în sine, deci mă poți face foarte ușor să renunț. Urăsc asta, dar nu mă pot schimba. Oricum, știu că deja te-am plictisit și te-ntrebi de ce încă mai citești, dar toate au un sfârșit. Nu știu nici măcar de ce mi-am făcut blog, așa-mi vin mie idei în cap, iar dacă le realizez, de obicei îmi pare rău că am făcut-o. Sper să nu am regrete. Am zis că n-o să am ce să pierd, deci nu văd de ce mă-ngrijorez, dar tot o fac. Să zicem că asta-i tot, chiar dacă vreau să mai scriu. Iubesc să scriu, dar îmi displace puțin ideea că cineva o să citească asta, iar cum tu ești persoana care s-a nimerit să citească, să știi că oricând poți da pe acel “x” ce probabil îți zâmbește în acest moment și să nu-mi mai deschizi blogul niciodată. Cum spuneam, asta-i tot, nu mai am idei. Sau poate am, dar sunt prea multe și nu pot alege. Saaaaau, poate e din cauza că e ora trei dimineața.
Hai totuși să vă povestesc ceva. Auzisem de un proiect…fiecare își alege o țară, vorbește despre ea, și-și exprimă opinia despre un subiect anume. Am zis “Ce poate fi așa greu? Mă bag!” La prima ședință deja-mi plângeam de milă și mă întrebam cum să plec mai repede de acolo. Dar am spus să rămân, să văd totuși ce se-ntâmplă. Erau mulți de acolo care mai participase, iar persoana care ne îndruma, un domn de care nu-mi prea plăcea, dar acum mi-e foarte simpatic, nu ne-a explicat prea multe bazându-se pe ideea că majoritatea au mai fost și o să ne explice ei. La a doua ședință, am văzut că unii de acolo aveau niște foi scrise și am întrebat ce-s cu ele. Mi s-a spus că îmi trebuia pentru azi un fel de compunere cu…nici acum nu am înțeles exact cu ce. M-am dus la acel domn și l-am întrebat, iar el mi-a spus că nu-mi trebuie acum, am zis “Ok…Nu mai înțeleg nimic.” Noroc că eram fiecare în echipe de câte două persoane și mai discutam cu partenera să vedem ce am înțeles și ce nu. Notasem tot ce-mi trebuia, mă complicam așa mult, voiam să iasă totul bine.
Apoi a venit și ziua în care trebuia să ne prezentăm toate ideile. Eram foarte agitată pentru că nu-mi scrisesem absolut nimic. Am avut noroc că nu eram prima echipă și am avut atunci timp să scriem tot ce voiam. Am scris chiar mai mult decât ne era indicat, dar a fost bun și asta m-a bucurat enorm. De obicei fac lucrurile pe ultima sută de metri.
Îmi aduc aminte că pentru rezoluția finală au venit reprezentanții Rusiei la noi să ne lingușească, (noi eram reprezentanții Irlandei, o țară nu prea importantă fiind destul de departe de Rusia, iar subiectul principal fiind “Conflictul din Crimeea”) . Dar noi nu ne-am încrezut în ruși și asta a fost și mai bine, pentru că la final ei au recunoscut că toate țările care s-au aliat cu ei vor avea de suferit. M-a făcut să-mi întăresc ideea că-mi displac enorm lingușitorii.
Nici nu-mi vine să cred că mai trăiesc după asta, în primele zile chiar eram foarte stresată. Oricum, mulțumesc că ți-ai pierdut atâta timp să citești asta, chiar dacă nu te-a ajutat cu nimic și probabil nici nu ai înțeles prea multe.
Pe data viitoare, dacă va mai exista.
Andreeaabc 