Primul blogmeet la care am participat

       Să vă spun mai întâi despre ce este vorba.
       S-a organizat un blogmeet în Botoșani, în Irish Pub. Un local foarte drăguț, unde ne-au primit cu brațele deschise, ne-au oferit ceva de băut și unde am avut o atmosferă foarte plăcută.
      Cam așa arăta afișul despre blogmeet, creat de Gabriel.

blogmeet-botosani-3-5

     Ei bine, am participat și eu, chiar dacă îmi era puțin frică la început. Nu regret absolut deloc, a fost foaaaaaarte drăguț.
    Au venit niște persoane cu un caracter foarte plăcut și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut.
    Noi ne-am întâlnit la ora 14, iar discuțiile noastre (pentru unii dintre noi, deoarece nu toți au avut posibilitatea să stea mai mult, având și alte treburi) au durat cam până pe la ora 19:30 sau chiar mai mult. Pentru mine nu a prea contat cât era ora, atâta timp cât m-am simțit bine.
    Totul a început foarte serios, chiar mă speriasem la un moment dat. Dar s-a terminat cu râsete și îmbrățișări. Ce puteam cere mai mult de atât? A fost grozav.
    În caz că ai blog sau ai vrea să-ți faci, să știi că te încurajez, iar la următorul blogmeet să participi, pentru că e o experiență de neuitat.
Iar aici, voi scrie toate persoanele care au participat la acest blogmeet, începând din stânga mea (ca să fie totuși o ordine) :
Gabriel. (Mereu vesel și pus pe glume.)
Lucian. (Care m-a ajutat și-i mulțumesc. Și el, foarte de treabă. )
 Adi. (Care nu are nevoie de descriere aici, pentru că oricum știe că e un mititel. >:D< )
Domnul Mitoceanu Ciprian. (Un domn foarte drăgălaș.)
Mitoceanu JR. (Copilul domnului Mitoceanu) (Care sperăm să ajungă blogger.)
Petru. (Care mi-a citit primul articol cu voce tare, lângă mine și mă-ntrebam “De ce oare am scris eu asta?” Dar a fost foarte drăguț. )
Flori. (Cu ea n-am prea apucat să vorbesc pentru că a plecat destul de repede, dar îmi place persoana ei.)
Magda. (Care de prima oară de când am văzut-o am spus că are ochi frumoși. La fel ca și cu Flori, aș fi vrut să discutăm mai mult, sper ca data viitoare să o facem.)
Răzvan. (Care mereu se implică în diverse lucruri și apreciez asta foarte mult la el, iar acum ne-a invitat și pe noi. Și care m-a adus în lumea blogului.)
Și le mulțumesc tuturor ca m-au acceptat așa, “la început” , cum sunt eu și m-au mai ajutat.
Iar aici, o poză cu noi:
blogmeet
Advertisements
Aside

Patriotism

Termenul de “patriot” e privit destul de urât în țara noastră și chiar nu-nțeleg de ce. Avem o țară atât de frumoasă. (părerea mea)
Da, poate nu putem compara România cu o țară mai presus de ea, dar totuși e o țară frumoasă. Lăsând la o parte toată treaba cu banii și restul problemelor. Mă refer strict la aspect, nu poți spune că e urâtă. (Asta se subînțelege, nu mă refer la orice colțișor care nu-ți prea gâdilă simțul vizual. Oricum toate țările au locuri frumoase și mai puțin frumoase.)  Ziceam așa..în mare.
Mă uit în jur și văd atât de multe locuri drăguțe, unde ai putea să stai toată ziua, în liniște și pace..dar toți suntem mult prea ocupați să spunem că trăim într-o țară de rahat. Lumea nu mai știe să aprecieze nimic. Pur și simplu trăiește și atât, nu mai știe să râdă, să zâmbească, să fie drăguți, să se respecte etc.
Îmi place atât de mult când văd verdeața, iubesc natura. Dar nu mulți știu s-o prețuiască..
Mie una-mi place Botoșaniul, chiar nu văd de ce atâtea persoane spun că e printre cele mai urâte orașe, ca-i ca la țară sau multe alte chestii. Dacă aici e ca la țară, înseamnă că în alte localități e rai.
Nu sunt patrioată, pentru că nu prea am cu ce-mi ajuta țara, doar că pur și simplu îmi place și sunt mândră că m-am născut în România!
Da, probabil nu vă prea interesează sau nu aveți aceeași părere, dar am vrut să spun asta.

Început..

 Mm..e prima oară când scriu pe un blog.
    Am emoții într-un fel sau altul, chiar nu știu ce să scriu și mă gândesc doar la criticile pe care le pot primi pentru fiecare cuvânt în parte. E drăguț să știu că cineva chiar o să-mi citească prostiile pe care probabil o să le spun. 
    Sunt o fire care nu prea are încredere în sine, deci mă poți face foarte ușor să renunț. Urăsc asta, dar nu mă pot schimba. Oricum, știu că deja te-am plictisit și te-ntrebi de ce încă mai citești, dar toate au un sfârșit. Nu știu nici măcar de ce mi-am făcut blog, așa-mi vin mie idei în cap, iar dacă le realizez, de obicei îmi pare rău că am făcut-o. Sper să nu am regrete. Am zis că n-o să am ce să pierd, deci nu văd de ce mă-ngrijorez, dar tot o fac. Să zicem că asta-i tot, chiar dacă vreau să mai scriu. Iubesc să scriu, dar îmi displace puțin ideea că cineva o să citească asta, iar cum tu ești persoana care s-a nimerit să citească, să știi că oricând poți da pe acel “x” ce probabil îți zâmbește în acest moment și să nu-mi mai deschizi blogul niciodată. Cum spuneam, asta-i tot, nu mai am idei. Sau poate am, dar sunt prea multe și nu pot alege. Saaaaau, poate e din cauza că e ora trei dimineața. 
      Hai totuși să vă povestesc ceva. Auzisem de un proiect…fiecare își alege o țară, vorbește despre ea, și-și exprimă opinia despre un subiect anume. Am zis “Ce poate fi așa greu? Mă bag!” La prima ședință deja-mi plângeam de milă și mă întrebam cum să plec mai repede de acolo. Dar am spus să rămân, să văd totuși ce se-ntâmplă. Erau mulți de acolo care mai participase, iar persoana care ne îndruma, un domn de care nu-mi prea plăcea, dar acum mi-e foarte simpatic, nu ne-a explicat prea multe bazându-se pe ideea că majoritatea au mai fost și o să ne explice ei. La a doua ședință, am văzut că unii de acolo aveau niște foi scrise și am întrebat ce-s cu ele. Mi s-a spus că îmi trebuia pentru azi un fel de compunere cu…nici acum nu am înțeles exact cu ce. M-am dus la acel domn și l-am întrebat, iar el mi-a spus că nu-mi trebuie acum, am zis “Ok…Nu mai înțeleg nimic.” Noroc că eram fiecare în echipe de câte două persoane și mai discutam cu partenera să vedem ce am înțeles și ce nu. Notasem tot ce-mi trebuia, mă complicam așa mult, voiam să iasă totul bine.
      Apoi a venit și ziua în care trebuia să ne prezentăm toate ideile. Eram foarte agitată pentru că nu-mi scrisesem absolut nimic. Am avut noroc că nu eram prima echipă și am avut atunci timp să scriem tot ce voiam. Am scris chiar mai mult decât ne era indicat, dar a fost bun și asta m-a bucurat enorm. De obicei fac lucrurile pe ultima sută de metri.
      Îmi aduc aminte că pentru rezoluția finală au venit reprezentanții Rusiei la noi să ne lingușească, (noi eram reprezentanții Irlandei, o țară nu prea importantă fiind destul de departe de Rusia, iar subiectul principal fiind “Conflictul din Crimeea”) . Dar noi nu ne-am încrezut în ruși și asta a fost și mai bine, pentru că la final ei au recunoscut că toate țările care s-au aliat cu ei vor avea de suferit. M-a făcut să-mi întăresc ideea că-mi displac enorm lingușitorii.
     Nici nu-mi vine să cred că mai trăiesc după asta, în primele zile chiar eram foarte stresată. Oricum, mulțumesc că ți-ai pierdut atâta timp să citești asta, chiar dacă nu te-a ajutat cu nimic și probabil nici nu ai înțeles prea multe.
     Pe data viitoare, dacă va mai exista.